Serpii sunt strans inruditi cu soparlele. Sunt numeroase controverse cu privire la relatiile dintre diferitele tipuri de serpi si nu exista un sistem de clasificare universal acceptat. Controversa se axeaza asupra numarului de familii. Majoritatea specialistilor recunosc 18, dar altii considera ca unele dintre acestea sunt subfamilii si ca numarul familiilor este mai mic, reunind boa si pitonii, de pilda, intr-o singura familie.

Serpii sunt pradatori formidabili, inalt evoluati. Desi nu au membre, pleoape si urechi externe, se deplaseaza cu mare usurinta si isi localizeaza prada cu ajutorul simturilor complexe.

Toti serpii se hranesc cu alte animale, de la furnici la antilope; unii isi ucid prada sufocand-o, iar altii cu o muscatura veninoasa, prin intermediul unor colti specializati. Desi nu-si pot mesteca hrana, oasele craniului lor au articulatii lejere si o structura usoara, astfel ca maxilarele se pot deschide foarte larg pentru ca prada sa fie inghitita intreaga.

Serpii au colonizat toate zonele principale de uscat (cu exceptia Antarcticii) si numeroase insule oceanice. Doar circa unul din zece este veninos, iar din acestia, o mica parte constituie un pericol pentru om.

Forma corpului unui sarpe ii reflecta de obicei mediul de viata: speciile cataratoare sunt lungi si subtiri; serpii de vizuina sunt adesea scurti si indesati, cu coada scurta si botul bont; cei marini au coada aplatizata, ca o vasla.

Spre deosebire de alte reptile, serpii au un singur sir de solzi pe abdomen - solzii ventrali, de obicei lati - si altii mai mici pe partea superioara a corpului. Unele specii au placi mari, regulate, pe cap, iar altele au solzi mici si fragmentati. Fiecare ochi este acoperit cu un solz transparent, numit lentila, care este inlocuit cand sarpele naparleste.

Organele interne sunt modificate pentru a se adapta la forma corpului. Organele pereche sunt dispuse in cavitatea corporala, uneori un singur plaman fiind functional, celalalt fiind redus ca dimensiuni. Serpii de mare au un singur plaman marit, o parte a acestuia formand vezicula de flotabilitate.

Serpii primitivi au craniul masiv, cu un numar mic de dinti. Majoritatea celorlalti au cranii mai usoare, maxilarele fiind lejer prinse unul de altul, astfel incat sa se poata departa. Dintii sunt fixati pe maxilarul superior sau pe cel inferior, ori de cerul gurii. Coltii prin are este injectat veninul pot fi in partea anterioara sau in cea posterioara a botului. La unii cu colti anteriori, acestia sunt articulati pe maxilarul superior.

Serpii au vazul si auzul slabe, bazandu-se pe celelalte simturi. Mirosul bine dezvoltat este sporit de organul lui Jacobson, iar serpii activi isi flutura limba constant pentru a testa mediul inconjurator. Viperele cu senzor termic, la fel ca unii boa si pitoni, pot detecta mici schimbari in temperatura aerului cu ajuorul unor organe de pe cap, numite senzori termici.

Un sarpe are pana la 400 de vertebre articulate una pe alta, formand un schelet foarte flexibil. Fiecare vertebra are 2 apofize ca niste aripi, care impiedica rasucirea coloanei. Coastele sunt prinse pe vertebre pe lungimea corpului, insa lipsesc la nivelul cozii. Unele specii au un tip de centuri pelviene, iar rerpii primitivi au membre posterioare rudimentare ca niste mici pinteni; nici o specie nu are centura scapulara.

Serpii au dezvoltat diverse modalitati de a se deplasa, pentru a compensa lipsa membrelor. Fiecare metoda implica folosirea diferita a coastelor si a muschilor atasati de acestea, dar depinde si de greutatea sarpelui, de viteza cu care trebuie sa se deplaseze si de tipul de suprafata pe care se afla.

Majoritatea serpilor pot utiliza diferite tipuri de locomotie, in functie de nevoi. Pe langa metodele explicate mai jos, atunci cand strabat zone cu nisip nefixat, unele vipere folosesc tehnica numita serpuire laterala.

Pentru a se deplasa cu usurinta in habitatul lor, serpii de copac au corpul mai subtire si mai putin greu decat cei de sol sau de vizuina. De asemenea, au coada lunga, pe care o folosesc pentru a se prinde de crengi, si vertebre puternice care le permit sa treaca de la o suprafata de sustinere la alta. Vipera cu senzor termic, sau vipera lui Schultza, este un vanator nocturn, care isi localizeaza prada cu ajutorul ochilor mari si al senzorului termic.

Serpii grei si cei care se deplaseaza lent sau isi pandesc prada inainteaza uneori in linie dreapta, agatandu-se cu marginile solzilor ventrali de neregularitatile suprafetei. Astfel, pe masura ce sarpele se deplaseaza, schiteaza un traseu de tip unda.

Folosindu-si pe rand toate punctele de contact al corpului cu neregularitatile solului, animalul serpuieste dintr-o parte in alta. Aceasta metoda este, de asemenea, folosita pentru inot si uneori pentru catarare.

Cand se deplaseaza prin tunelurile lor, serpii de vizuina isi intind un capat al corpului, izbind in peretii tunelului, in vreme ce-si imping inainte celalalt capat.