Informatii utile despre cele mai frecvente boli Intalnite în cabinetele veterinare, despre boli frecvente la caini precum borrelia (boala lyme), babesioza, coccidioza, parvoviroza, coronaviroza.

Boala Lyme este o boala cu simptome multiple care este transmisa de capuse la caini. Capusele pot transmite aceasta boala si oamenilor, dar cainii afectati nu pot transmite boala Lyme direct oamenilor sau altor animale. Multi caini expusi la boala Lyme nu prezinta semne de imbolnavire, dar pot fi depistati pozitiv la analize. Exista vaccinuri pentru prevenirea bolii. Pentru tratarea bolii sunt administrate antibiotice, insa boala poate recidiva.

Prezentare generala: Boala Lyme este cauzata de Borrelia burgdorferi si este transmisa de capusele de caprioara (sau capuse inrudite). Organismul cauzator nu poate supravietui in mediu. Transmiterea se face de la o capusa fixata, de obicei in mai multe ore. In zonele unde boala este comuna, majoritatea cainilor vor fi depistati pozitiv, prin prezenta anticorpilor in sange, insa majoritatea nu vor prezenta semne de imbolnavire, sau boala se poate instala dupa mai multe luni. Cainii care prezinta semne de imbolnavire, pot prezenta numeroase semne clinice, incluzand schiopatura, dureri ale articulatiilor, febra sau stare generala proasta. In cazuri rare, cainii pot dezvolta afectiuni grave, pana la boli fatale ale rinichilor.

Incidenta boala: In zone endemice (zone in care boala este cel mai des intalnita) s-au raportat rezultate pozitive la testele pentru boala Lyme de pana la 75% dintre cainii testati. Se crede ca 5-10% din cainii testati pozitiv vor manifesta vreodata semne clinice ale bolii.

Distributie geografica: Initial s-a considerat ca boala este raspandita numai in America, insa, in ultimii ani, au fost inregistrate din ce in ce mai multe cazuri in intreaga Europa.

Diagnostic diferential: Rani, artrita de alta origine, afectiuni renale de alta origine, afectiuni ale sistemului nervos central de alta origine.

Semnalmente clinice primare: Schiopaturi (diferite membre sunt afectate pe rand), articulatii inflamate, dureroase, stare generala proasta/letargie (inapetenta), limfonoduri marite in volum, febra

Semnalmente clinice secundare: Boli ale rinichilor, afectiuni neurologice.

Babesioza face parte din grupa hemosporidiozelor (piroplasmozelor) -produse de protozoare din subclasa Piroplasmia, ordinul Piroplasmida - boli ce afecteaza in principal elementele figurate sanguine sau limfoide, atat la mamifere, cat si la pasari. Raspandirea parazitilor este conditionata de dinamica gazdelor lor definitive - anume capusele Ixodidae.

In cazul babesiozei, parazitul - din genul Babesia sau Nuttallia, familia Babesiidae - se fixeaza in eritrocitele organismului parazitat, in numar variabil (1-4 paraziti), imbracand diferite forme si aspecte, in functie de specie (piriformi, bigeminati, inelari).

Exista numeroase specii de Babesia care infesteaza diverse specii de animale (cai, caini, pisici, chiar si omul uneori). La caine 2 specii sunt incriminate pentru producerea acestei afectiuni: Babesia canis (de dimansiuni ami mari) si Babesia gibsoni (specia mai mica). Specii noi de Babesia continua sa fie descoperite peste tot in lume.

Boala este transmisa de catre capuse care sunt gazdele intermediare ale parazitului. Capusele elibereaza microorganismele tinere in torentul sangvin al cainelui. Acestea se ataseaza de hematii (globulele rosii) si le invadeaza. Pe o hematie se poate atasa pana la 4 indivizi. In interiorul hematiei organismele se divid in 2 si apoi incep sa secrete enzime toxice care distrug hematia. Microorganismele sunt eliberate din nou in torentul sangvin unde vor ataca alte hematii. Capusele pot consuma aceste globule rosii infestate si pot transmite Babesia la un alt animal. Si astfel ciclul se repeta. O capusa trebuie sa se hraneasca cel putin 2-3 zile pentru a putea elibera Babesia in sangele victimei. Femelele gestante pot transmite parazitului prin intermediul placentei puilor. De asmenea un caine purtator de Babesia prin muscatura va transmite boala si altui semen.

Hematiile infectate sunt atacate de sistemul imunitar, deoarece sunt considerate agenti patogeni din cauza prezentei parazitilor. Astfel se produce o dubla distrugere a hematiilor: auto-imun si produsa de Babesia, care duce la anemie masiva. Majoritatea cainilor aflati in faza acuta necesita transfuzie de sange datorita anemiei severe.

Focarele de infectie in cazul acestei boli sunt animalele infectate, sau cele nediagnosticate, care prezinta infectii latente, si capusele ixodidae, care sunt considerate de fapt rezervorul acestui parazit. Contaminarea - trecerea parazitului de la capusa la animal - se produce in momentul hranirii capuselor infectate, prin saliva inoculata transcutanat.

- Letargie (slabiciune)

- Febra

- Mucoase/gingii palide

- Splenomegalie/hepatomegalie (marire in volum a splinei si ficatului)

- Urina inchisa la culoare

- Cresterea ritmului cardiac ( ca masura a organismului sa compenseze anemia)

- Lipsa poftei de mancare

Daca semnele infectiei acute sunt de intensitate moderata si ne-letale, se trece in forma cronica. Animalul aparent sanatos este totusi purtatorul parazitilor si il poate transmite altor caini prin intermediul capuselor.

Aceasta boala este dificil de diagnosticat. O analiza simpla de sange poate detecta anemia (scaderea numarului de globule rosii) si trombocitopenia ( scaderea trombocitelor). In foarte putine cazuri microrganismele pot fi vazute pe frotiu de sange, sansele sunt mai mari daca sangele este recoltat din capilare (ureche) decat din vasele de sange. Aceasta este o confirmare a infectiei, insa absenta lor de pe frotiu nu inseamna ca animalul este sanatos. Detectarea anticorpilor impotriva Babesiei este o alta analiza de confirmare a infectiei, insa poate da si aceasta rezultate inselatoare. Un caine inca mai poate prezenta acest tip de anticorpi o perioada de timp dupa ce a scapat de boala, deci este sanatos, insa descoperind anticorpii se poate crede ca este inca afectat.

In primul rand folosirea antiparazitarelor externe cum ar fi pipetele (Advantix, Frontline, Fypryst etc) cu repetare lunara in sezonul calduros sau a zgarzilor antiparazitare ( Kiltix, Scalibor, Bolfo, etc ) cu schimbarea lor in functie de specificatiile producatorului.

Babesioza este o boala mortala daca nu se intervine la timp. Medicul veterinar va va recomanda tratamentul adecvat pentru cainele dumneavoastra.

Carnivorele domestice sunt frecvent infestate cu diferiti paraziti interni (helminti sau protozoare), dintre parazitozele întalnite predominand ascaridozele, coccidiozele si giardioza. Coccidiile intestinale care pot afecta cainele si pisica fac parte din 6 genuri: Isospora, Besnoitia, Hammondia, Sarcocystis, Toxoplasma si Cryptosporidium. Cea mai des întalnita coccidie la caini si pisici este Isospora (Cystoisospora), de aceea termenul de coccidioza se foloseste frecvent pentru denumirea infestatiei cu acest parazit.

Isospora spp., desi este un parazit comun al felidelor si canidelor, îndelung studiat este înca insuficient cunoscut. Coccidioza este recunoscuta ca o amenintare serioasa pentru sanatatea animalelor domestice. Afecteaza cu preponderenta animalele tinere, mai ales în perioada întarcarii, evoluand îndeosebi la animalele crescute în colectivitati cu conditii igienice necorespunzatoare, unde determina pierderi însemnate.

Cu toate ca cele mai multe infectii sunt asimptomatice, exista si cazuri severe cand se poate produce o enterita cataral-hemoragica cu diaree, anemie, emaciere rapida, depresie si slabiciune, uneori amenintand chiar viata animalului.

Isospora este un parazit unicelular invizibil cu ochiul liber, nu este sensibil la deparazitantele uzuale, de unde posibilitatea unei largi raspandiri.

Speciile de Cystoisospora (Isospora) parazite la carnivore prezinta gazde intermediare facultative, reprezentate de regula, de rozatoare, dar si de ierbivore (carnea cruda provenind de la acestea poate fi infectanta pentru carnivore), precum si alte mamifere.

Ciclul biologic se realizeaza printr-o evolutie multistadiala, cu parcurgerea unei faze sexuate, cu doua etape (gametogonia si sporogonia) si a unei faze asexuate (schizogonia).

Cainele si pisica se contamineaza prin ingestia oochisturilor sporulate sau a gazdelor ale caror tesuturi sunt contaminate. Dupa ingestie oochisturile sporulate sunt supuse actiunii sucurilor digestive ( pepsina, tripsina, bila), ceea ce duce la eliberarea continutului cu infestarea celulelor epiteliale intestinale. Urmatoarele faze ale ciclului biologic se desfasoara în interiorul celulelor epiteliale finalizandu-se cu formarea oochistului si eliminarea acestuia în mediul extern odata cu excrementele.

În mediul exterior oochistul sufera procesul de sporulare. Oochistul obtinut, denumit oochist sporulat ( forma de rezistenta a Isospora spp. în mediul exterior), este acum infectant. Sporularea necesita oxigen, umiditate si caldura si are loc în cateva zile, chiar în mai putin de 24 ore ( 16 ore la 30oC pentru I. canis ) cand conditiile exterioare sunt corespunzatoare. sporularea se produce în minim 12 - 14 ore la 300C si 24 - 36 ore la 22 - 260C.

Perioada situata între contaminare si excretia oochisturilor este denumita perioada prepatenta; perioada patenta corespunde excretiei oochisturilor. Durata fiecarei perioade (respectiv 5 - 11 zile si 1 - 5 saptamani dupa infectia experimentala), caracterizeaza diferitele specii de Isospora.

Dupa ingestia gazdelor paratenice, perioada prepatenta poate fi scurtata.

Existenta formelor extraintestinale (de ex. la nivelul splinei) explica în parte persistenta unei infectii cu Isospora spp. la un individ, deci si în interiorul unei crescatorii.

Ingestia de soareci infectati experimental cu oochisturi sporulate de Isospora canis sau de Isospora ohioensis determina o infectie la caine. Inafara de aceasta, elemente parazitare apartinand isosporelor au fost observati în diferite tesuturi ale soarecilor si în limfonodulii iepurilor infectati.

Nu este exclus ca alte specii sa poata de asemenea servi ca gazde paratenice cum ar fi porcul, magarul, bivolul, oaia si camila, ca si alte specii de rumegatoare si rozatoare. Contaminarea lor se face prin ingestia oochisturilor sporulate, ca si la soareci.

Sursele de infectie sunt reprezentate de gazdele specifice, speciile de Eimeria si Cystoisospora, netransmitandu-se de la caine la pisica si invers.

Sursele de oochisturi sunt animalele excretoare care au prezentat sau nu simptomele bolii. Durata perioadei patente este în functie de specia în cauza, dar si în functie de varsta animalului si de statusul imunitar. Cateii care prezinta o prima infectie vor fi o sursa majora de contaminare într-o crescatorie. Un varf al excretiei a fost descris între varstele de 4 - 6 saptamani.

Formele intestinale sau extraintestinale persistente care stau la originea unei reprize de excretie ca urmare a unei imunosupresii sau urmarea unui stres, ar putea intretine persistenta coccidiilor într-o colectivitate.

Transportul oochisturilor de Isospora spp. ar putea fi asigurat de insecte, dar în aceiasi masura si de apa, alimente, materialele si par murdarite de materiile fecale.

Un rol epidemiologic important îl au gazdele intermediare facultative, în cazul isosporelor. Rozatoarele sunt o sursa posibila de contaminare (soarecele devine infectant în mai putin de 5 zile de la contaminarea sa), dar ar putea interveni si alte specii de animale.

Contaminarea se realizeaza prin ingerarea oochisturilor infestante odata cu apa si alimentele contaminate, sau facultativ, a gazdelor intermediare infectate.

La pisici este dovedita transmiterea I. felis si I. rivolta prin ingerarea soarecilor, acest mod de contaminare fiind similar, ca eficienta, ingerarii de oochisturi.

Receptivitatea gazdelor la infectie este scazuta la adulte, care sunt purtatoare si eliminatoare de oochisturi, tineretul în perioada întarcarii fiind cel mai sensibil; cele mai multe cazuri de coccidioza sunt observate la catei provenind din crescatorii dupa vanzarea lor. Receptivitatea se mentine pana la varsta de 6-8 luni.

Factorii de risc pentru coccidioza cu Isospora spp. sunt varsta tanara, suprapopularea într-un efectiv si consumul de carne cruda. Vanzarea, transportul si întarcarea sunt principalii factorii favorizanti ai coccidiozei, prin activarea formelor endogene persistente. Alti factori declansatori sunt: infectiile intercurente, imunosupresia sau corticoterapia.

Oochisturile sporulate prezente în mediul exterior rezista mai multe luni la numeroase dezinfectii, spre deosebire de cele nesporulate. Ele sunt totusi distruse de caldura, uscaciune, razele UV (soare), amoniac si putrefactie.

Prevalenta oochisturilor în fecale variaza de la mai putin de 1% la mai mult de 70%. Prevalenta este probabil mai mare în canise si crescatorii: presiunea infectioasa a parazitului creste direct proportional cu densitatea animalelor si gradul de rezistenta al parazitului în mediul exterior.

La cainii fara stapan a fost descrisa o prevalenta mai mare: aceasta s-ar putea explica prin consumul mai mare de gazde paratenice sau printr-o stare generala mai proasta a cainilor fara stapan.

Prevalenta isosporozei canine în functie de varsta (Blagburn si col., 1996).

Principalele modalitati de actiune a acestor paraziti si consecintele lor sunt:

Actiunea mecanica - consta în distrugerea masiva a enterocitelor, tesuturilor mucoasei si submucoasei, a capilarelor sanguine, determinand hemoragii locale; se produce modificarea pH-ului intestinal, dischinezie, perturbarea motilitatii intestinale, maldigestie si malabsorbtie.

Actiunea toxica - este datorata toxinelor parazitare ce actioneaza ca antivitamine perturband absorbtia vitaminelor A, D, E si a unor microelemente (Se, Zn); efectul toxinelor se manifesta si asupra organelor hematoformatoare si a hematiilor, inducand si accentuand anemia;

Actiunea inoculatoare - favorizeaza patrunderea populatiilor bacteriene(Escherichia coli, Streptomyces spp., Clostridium perfringens) sau a altor paraziti si miceti, ce agraveaza procesele patogenetice.

Consecutiv actiunilor multiple ale eimeriilor, apar procesele inflamatorii locale, cele duodenale putand determina obstructia sfincterului Oddy, staza biliara si subicter.

Coccidioza intestinala este în general o infectie autolimitanta. Majoritatea animalelor se infecteaza rapid dupa nastere datorita mediului contaminat si devin rapid imune la boala clinica. Animalele în lactatie probabil ca elimina un numar mic de oochisturi care vor infecta cateii nou-nascuti. Oochisturile sporuleaza rapid, caldura corporala a animalelor si umiditatea favorizand acest proces. Oochisturile sporulate supravietuiesc în mediu timp de cateva luni. Chiar si animalele tinere se imunizeaza dupa cateva saptamani de la expunerea la un numar redus de oochisturi.

În crescatorie, o contaminare continua prin doze mici de oochisturi permite instalarea unei imunitati protectoare. La catel, aceasta protectie nu va fi observata decat dupa varsta de sase saptamani (varsta la care sistemul imunitar este considerat matur). Între timp catelul va fi protejat de imunoglobulinele A continute în laptele matern si întarcarea va fi deci o perioada favorabila declansarii unei coccidioze.

Perioada de incubatie este în medie de 4 - 7 zile dupa ingestia oochisturilor sporulate. Perioada de incubatie este mai scurta dupa ingestia soarecilor contaminati.

Coccidioza cu Isospora spp. este frecvent asimptomatica. În general coccidioza nu este considerata o cauza importanta a diareei la animalele adulte.

Semnele clinice se manifesta ocazional, fiind asociate de regula cu animalele nou-nascute care au ingerat un numar mare de oochisturi si care sunt întretinute în conditii necorespunzatoare, de supraaglomerare si cu multi factori de stres (pet shop-uri, canise, targuri).

Principalul semn clinic este reprezentat de modificarea aspectului fecalelor: ar putea fi întalnite un simplu ramolisment al fecalelor sau o diaree pastoasa sau profuza. Diareea este uneori hemoragica (sange rosu la sfarsitul defecarii), devenind, dupa 2 - 4 zile mucoasa si urat mirositoare. Uneori au fost observate fecale de culoare galbena. Diareea este uneori persistenta sau intermitenta. Uneori diareea se poate ameliora la shimbarea alimentatiei (transferul de la o alimentatie de întarcare la o alimentatie imbogatita în fibre si cu cea mai mica densitate energetica) si la administrarea unui tratament simptomatic (argile, antibiotice).

Alte semne frecvent întalnite sunt reprezentate de durerea abdominala de diferite intensitati, deshidratare uneori severa, vomismente (de multe ori doar ocazionale), tenesme, polidipsie, apetit redus sau anorexie, letargie, apatie, pierdere rapida în greutate, epuizare, anemie. Uneori se produce malabsorbtie cronica ducand la întarziere în crestere. Parul poate fi alterat.

Hipertermia si hipotermia sunt rar descriese cand Isospora spp. este singura cauza. Ele exprima în general prezenta altui agent patogen.

Se mai pot întalni cresterea frecventei cardiace, o respiratie rapida si superficiala.

Cateii cu coccidioza sunt de obicei afectati de coprofagie, pica si geofagie.

Uneori au fost observate semne respiratorii si nervoase.

Modificari anatomopatologice

Leziunile sunt caracteristice unei enterite (jejunita cu o hiperemie a jejunului si ileita) acuta, catarala, rareori hemoragica si ulceroasa.

Continutul intestinal poate fi apos si hemoragic, uneori mucos.

Tabloul lezional poate fi acompaniat de o inflamatie a limfonodulilor mezenterici.

Cadavrele sunt deshidratate, anemice.

Microscopic se observa necroza si descuamarea mucoasei intestinale, atrofia vilozitatilor si infiltratii limfo-plasmocitare.

Parvoviroza canină sau gastroenterita hemoragică este o boală infectocontagioasă a canidelor care se caracterizează prin sindrom gastrointestinal şi mortalitate, în special la căţeii tineri.

Prima descriere a bolii a fost făcută în anul 1977 în SUA sub numele de „boala de Texas" iar în Romania în anul 1979 (Macarie şi col.). După anul 1977 cand au apărut primele manifestări clinice, parvoviroza s-a extins rapid pe tot globul fiind considerată ca o boală foarte păgubitoare prin afecţiunile miocardice şi gastrointestinale care determină pierderi mari prin mortalitate.

Boala este produsă de un Parvovirus din familia Parvoviridae, un virus ADN, care este cel mai mic virus patogen. Dimensiunile acestuia sunt mai reduse decat cele ale virusului febrei aftoase, care este un virus ARN-Picorna.

Parvovirusul canin a fost evidenţiat de Binn în anul 1970, în populaţii de caini militari clinic sănătoşi, la care s-au decelat şi anticorpi specifici. Virusul este hemaglutinant pentru hematii provenite de la diferite specii de animale. În prezent sunt descrise două serotipuri de virus: CPV-1 care este cel identificat în 1970, nepatogen şi CPV -2 patogen, cu două subtipuri CPV -2a şi CPV -2b. Serotipul CPV -2 este dferit antigenic de CPV -1, dar este înrudit cu virusul panleucopeniei infecţioase feline şi cu virusul enteritei vizonului. Parvovirusul este foarte infecţios. Pentru dezvoltarea procesului infecţios sunt suficiente 100 doze infectante culturi celulare iar prin fecale se elimină 10 bilioane pe 1 g.

Receptivitate. La infecţia cu parvovirusul canin sunt receptive canidele la orice varstă dar cei mai sensibili sunt căţeii de la 6 săptămani şi pană la 6 luni.

Sursele de infecţie principale sunt reprezentate de animalele bolnave care elimină virusul prin fecale şi vomismente. Rolul cainilor purtători ca sursă primară nu este pe deplin elucidat. Se pare că pot avea loc eliminări periodice.

Infecţia se face pe cale digestivă şi mai puţin pe cale nazală. În cazul prezenţei la femelele gestante, virusul trece bariera placentară şi va determina infectarea fătului. Parvovirusul canin, ca şi celelalte parvovirusuri, este foarte rezistent la condiţiile de mediu. După eliminarea de către animalele bolnave, rezistă în mediu extern cel puţin 5-6 luni. Din acest motiv, virusul poate contamina obiectele de îmbrăcăminte şi încălţăminte, fiind transmis uşor la distanţe mari iar între focare aparent să nu fie nici o legătură. Boala are caracter enzootic, fiind afectaţi în special căţeii care după varsta de 6-10 săptămani, prin pierderea progresivă a anticorpilor maternali, devin foarte receptivi.

În iniţierea unui proces infecţios, virusul are nevoie de ţesut cu activitate mitotică ridicată. Activitatea mitotică este corelată cu varsta şi tipul de ţesut şi se modifică odată cu dezvoltarea somatică.

În perioada prenatală şi pană spre varsta de 4 săptămani, cea mai ridicată activitate mitotică se găseşte în miocard, aspect care facilitează multiplicarea virusului în cord , determinand miocardita. După varsta de aproximativ 4 săptămani se încheie procesul de multiplicare a celulelor musculare cardiace şi implicit a activităţii mitotice. Însă după varsta de 4 săptămani, activitate mitotică intensă are loc la nivelul intestinului pentru multiplicarea celulelor epiteliale intestinale. Dacă în acest moment virusul pătrunde în organism, căţeii fac forma enterică a parvovirozei. De asemenea, ţesuturile limfoide şi măduva osoasă, care sunt într-un proces intens de mitoză în perioada de sugar şi în faza de tineret, pot influenţa multiplicarea rapidă a virusului, agravand tabloul clinic şi morfopatologic. Aceste aspecte patogenetice explică faptul că animalele bolnave fac o singură formă de boală: miocardică sau enterică.

Forma enterică. Cea mai frecventă formă de boală este cea enterică. Căţeii sunt trişti, abătuţi, prezintă vomă, inapetenţă, depresie (fig. 15), enoftalmie, iar după 12-24 ore de la apariţia semnelor clinice, apare diareea. Materiile fecale sunt gleroase, apoase, ca un terci, cu miros pătrunzător, eventual dulceag, apoi devin muco-sangvinolente .

Animalele bolnave cu forme mai lente sunt deshidratate şi prezintă sete exagerată iar către exitus voma este incoercibilă. Temperatura se menţine normală sau variază în limite apropiate de normal. În faza de debut a bolii leucocitele scad foarte mult (100 leucocite/mm3) constatandu-se o leucopenie severă, apoi progresiv formula leucocitară şi numărul de leucocite se normalizează.

Forma miocardică. Evoluţia parvovirozei în forma miocardică este mult mai rară. Este aproape exclusivă la căţeii în primele 4-8 săptămani de viaţă. Căţeii bolnavi mor rapid, în cateva minute prin colaps şi dispnee gravă (70 % din cazuri). După varsta de 8 săptămani, se constată dispnee, apatie, slăbire, paloarea sau cianoza mucoaselor, tulburări hepatice, decubit prelungit, tahicardie, aritmie, puls slab.

Femelele gestante pot prezenta la fătare fetuşi mumifiaţi sau pot făta căţei neviabili, care mor imediat după fătare.

Prin examenul necropsic în forma enterică se constată enterită sau gastroenterită hemoragică difuză limfonodulii mezenterici măriţi, edemaţiaţi sau hemoragici, plăcile Peyer necrozate sau hemoragice, splenită hiperplastică şi hemoragii pe splină.

În forma miocardică, cordul este dilatat, în special pe partea dreaptă, miocardul este dungat şi palid, în trahee se găseşte un lichid spumos, pulmonul este edemaţiat, în cavitatea toraco- abdominală este prezent un lichid ascitic iar ficatul este hiperemiat. Prin examen histopatologic se observă necroza mucoasei intestinale, incluzii intranucleare acidofile în celulele epiteliului intestinal, infiltraţie limfohistiocitară în corion iar în miocard necroze, miocardită 84

limfohistiocitară, infiltraţii limfogliale difuze sau nodulare în substanţa albă de la baza emisferelor cerebrale şi a cerebelului.

Se presupune pe tabloul clinico-morfopatologic şi se confirmă prin examen de laborator. Moartea prin colaps la căţeii foarte mici şi diareea hemoragică gravă la cei de peste 8 săptămani, sunt elemente foarte importante în diagnostic. În practică, de cele mai multe ori aceste aspecte sunt suficiente pentru a institui tratamentul animalelor bolnave. În laborator se face examen prin imunelectronomicroscopie (IEM) pe probe de fecale şi intestin subţire şi se încearcă izolarea virusului pe diverse culturi celulare primare şi secundare de rinichi de caine sau pisică, pulmonare de pisică şi nurcă, fetale, de splină bovină. În culturile celulare, deoarece nu prezintă efect citopatic, virusul se poate evidenţia în mod indirect, prin prezenţa incluziilor specifice intranucleare. Se mai pot folosi tehnicile de HA şi IHA. Diagnosticul diferenţial trebuie făcut faţă de boala lui Carré, enterita cu Coronavirus, leptospiroză, diverse gastroenterite alimentare şi piroplasmoză.

În primele două zile de la apariţia semnelor clinice, prognosticul este rezervat. Apoi, pe măsură ce trece timpul, în cazul în care intervenţia medicamentoasă şi tratamentul au fost corect şi în timp aplicate, prognosticul poate fi favorabil.

Se vor respecta condiţiile generale de prevenire a bolilor infecţioase, cu accent deosebit pe dezinfecţie, ţinand seama de faptul că virusul este foarte rezistent la condiţiile de mediu. Se va evita contactul dintre caini sănătoşi şi alţii, a căror stare de sănătate şi status imun nu sunt cunoscute. La aceste măsuri se adaugă cele imunoprofilactice, folosind vaccinuri vii monovalente sau polivalente, cand se urmăreşte prevenirea şi a altor boli frecvent întalnite la caine. Dintre vaccinurile mixte, cel trivalent se utilizează în profilaxia bolii lui Carré, hepatitei contagioase şi parvovirozei, iar cand este tetravalent, mai conţine antigene pentru prevenirea leptospirozei. Ţinand seama de faptul că de cel mai 85

multe ori parvoviroza evoluează concomitent sau după infecţia cu Coronavirusul canin, este recomandată vaccinarea iniţială cu un vaccin bivalent Parvo+Corona.

În focar animalele bolnave se izolează şi se supun tratamentului iar cele clinic sănătoase se vaccinează sau se revaccinează. Tratamentul trebuie instituit rapid. Prin tratament se urmăreşte combaterea şi prevenirea deshidratării, evitarea eforturilor de a voma, reducerea şi sistarea diareei, susţinerea cordului şi prevenirea unor complicaţii cardiace şi pulmonare, oprirea eventualelor hemoragii ale mucoasei intestinale, protecţia mucoasei intestinale şi a ficatului şi creşterea aportului de vitamine şi minerale cu rol în creşterea rezistenţei faţă de prezenţa virusului şi faţă de alte infecţii secundare.

Este o boala foarte asemanatoare cu parvoviroza, deseori putand fi confundata, dar cu evolutie mai moderata. Imunizarea se face de asemenea cu un vaccin specific.