heading

Aparatura medicala veterinara

Echipamente de diagnostic

Echipamente medical veterinare

Masini de tuns animale ANDIS®

Cosmetica Canina / Felina

Mobilier medical veterinar

Consumabile medical veterinare

Instrumentar chirurgie generala

Instrumentar ORL

Instrumentar oftalmologie

Instrumentar ortopedie

Imbracaminte si incaltaminte

Accesorii aparatura medicala

Pet shop caini si pisici

Instrumentar stomatologie

endtab

Pericardiocenteza la caine si pisica

Pericardiocenteza la câine și pisicăPericardiocenteza este o procedură relativ simplă care ameliorează rapid simptomele tamponadei cardiace secundare efuziunii pericardice idiopatice sau neoplaziilor cardiace. Ultrasonografia este o metodă sigură și neinvazivă folosită în scopul de a diagnostica și trata efuziunea pericardică.

 

Dezvoltarea tehnologică, apariția unor noi generații de aparate de ultrasonografie și totodată îmbunătățirea calității imaginii au dus la crearea unor noi posibilități de diagnostic și tratament al efuziunii pericardice la animalele domestice. Este imperativ să se aibă în vedere că ultrasonografia este menită să mărească, dar nu să înlocuiască informațiile obținute prin examenul fizic și radiografia toracică.

 

Examenul radiologic în efuziunea pericardică

 

Constatările radiologice, la animalele cu efuziune pericardică, includ o siluetă cardiacă globuloasă, efuziune pleurală și mărirea în volum a venei cave caudale. În cazul metastazelor, se pot observa modificări nodulare sau interstițiale la nivelul parenchimului pulmonar. În unele cazuri, atunci când o cantitate mare de efuziune pericardică este absentă, poate exista o extinderea regională a siluetei cardiace asociate cu prezența unei tumori în atriul drept sau la baza cordului. Constatările radiografice pot fi normale sau doar ușor anormale în unele cazuri de efuziune pericardică. Hemoragia acută conduce la tamponada cardiacă, cu acumulări relativ mici de lichid, prin urmare examinarea fizică şi ecografică la acești pacienți rămâne importantă. Dimensiunea siluetei cardiace depinde de stadiul de cronicizare a bolii. Astfel, efuziunea pericardică în care lichidul se acumulează pe o perioadă mai lungă de timp (efuziune pericardică cronică) produce în general o siluetă cardiacă mai mare decât în cazul efuziunii pericardice acute care se acumulează rapid. La câinii la care efuziunea pericardică se dezvoltă secundar unei endocardite sau unei cardiomiopatii dilatative, silueta cardiacă poate indica cardiomegalie generalizată, nefiind asociată obligatoriu cu efuziune pericardică.

 

Electrocardiograma

 

Anomalii electrocardiografice sunt adesea prezente la câinii cu efuziune pericardică, cele mai frecvente fiind tahicardia sinusală și prezența complexelor QRS subvoltate. Alternanța electrică este constatată mai rar, dar este patognomonică pentru efuziunea pericardică. De asemenea, pot fi observate diverse aritmii ca urmare a dezvoltării unor tumori miocardice.

 

Efuziunea pericardică idiopatică la câine

 

Efuziunea pericardică idiopatică este o afecțiune mai puțin frecventă, care afectează, de obicei, masculii din rasele mari sau gigant. Cele mai multe cazuri prezintă un istoric sugestiv pentru insuficiența cardiacă cronică dreaptă (ascită, letargie, pierdere în greutate), deși ele pot dezvolta și tamponada cardiacă acută. Cea mai frecventă anomalie întâlnită la examenul clinic este prezența zgomotelor cardiace înăbușite; ocazional, poate fi întâlnit și puls slab. Prezența pe electrocardiogramă (ECG) a unui complex QRS diminuat este frecventă, în timp ce alternanța electrică se întâlnește foarte rar. În cazul acestor pacienți, motivul dezvoltării efuziunii pericardice rămâne necunoscut, chiar și în ciuda unor încercări mai amănunțite de diagnosticare.

 

Tumorile cardiace și pericardice

 

La animalele mici, neoplaziile cardiace și pericardice sunt mai puțin frecvente. În ciuda incidenței scăzute a acestora, aceste tumori sunt importante, din cauza efectelor lor potențiale asupra sistemului cardiovascular. Diagnosticul tardiv și invazivitatea acestor tumori fac tratamentul dificil. La câine, hemangiosarcomul este neoplazia cardiacă cel mai frecvent întâlnită, cu o incidență variind între 40,5 și 69%. Chemodectomul este al doilea tip de tumoare cardiacă întâlnit, cu o incidență între 5 și 17,3%. Limfosarcomul şi carcinomul tiroidian sunt următoarele tipuri, ca frecvență, de neoplazii cardiace identificate. La pisici, diagnosticul histologic cel mai frecvent al neoplaziei cardiace este limfosarcomul. Potrivit unor studii, limfosarcomul cuprinde mai mult de 30% din toate neoplasmele cardiace la feline. Tumoarea implică de obicei miocardul, dar clinic se decelează efuziunea pericardică. Limfosarcomul de multe ori poate fi diagnosticat prin evaluarea citologică a efuziunii pericardice obținute prin pericardiocenteză. Restul de neoplasme cardiace raportate la feline sunt carcinoame diverse (19%), hemangiosarcomul (8,6%), tumori aortice (3,4%) și fibrosarcoame (3,4%). Mezoteliomul este un neoplasm malign mai puțin frecvent la câine care afectează pericardul parietal și visceral, precum și suprafețele mezoteliale ale pleurei și peritoneului. Tumoarea poate afecta mai multe cavități ale corpului care duc la acumularea de lichid în cavitățile pericardică, pleurală și peritoneală. Mezoteliomul poate fi dificil de diagnosticat din cauza similitudinii dintre celulele neoplazice și celulele mezoteliale reactive observate la evaluarea citologică a efuziunilor. Atunci când la o ecografie de control se observă un pericard îngroșat, diagnosticul diferențial trebuie să se facă și față de mezoteliom. Pentru un diagnostic definitiv este necesară efectuarea unei biopsii. La pisică, mezoteliomul, deși a fost diagnosticat, este rar întâlnit. Tumorile cardiace perturbă funcția normală a țesuturilor din care provin, ceea ce duce la alterarea funcției cardiovasculare. Efectele fiziologice ale unei tumori sunt influențate de dimensiunea și localizarea tumorii, precum și de prezența sau absența efuziunii pericardice (un număr relativ mic de tumori cardiace pot evolua fără efuziune pericardică). Semnele clinice pentru care animalul este adus la veterinar sunt adesea nespecifice, incluzând anorexie, letargie, intoleranță la exerciții, distensie abdominală, slăbiciune, colaps, dispnee şi sincopă. De obicei, efuziunea pericardică secundară și concomitent tamponada cardiacă includ: puls slab, distensie venoasă jugulară, zgomote pulmonare și cardiace înăbușite, aritmii, hepatomegalie, spleanomegalie, dispnee, tahicardie și ascită.

 

Ecocardiografia în efuziune pericardică

 

Ecocardiografia este cea mai exactă metodă neinvazivă de diagnosticare a efuziunii pericardice și a tumorilor intrapericardice. În trecut, au fost folosite metode mai invazive de diagnosticare, cum ar fi pericardiografia cu contrast pozitiv, pneumopericardiografia și angiografia. Recent, troponinele cardiace au fost folosite pentru a ajuta la diagnosticarea cazurilor de efuziune pericardică la câine, deoarece câinii cu efuziune pericardică au o concentrație mult mai mare de troponine (cTnI) decât câinii sănătoși. Ultrasonografia normală permite vizualizarea directă, evaluarea tumorii și a efectului acesteia asupra funcției cardiace. Examinarea atât pe partea stângă, cât și pe dreapta toracelui trebuie efectuată pentru a furniza clinicianului o imagine cât mai exactă a originii tumorii. Clasificarea histologică a tumorii poate fi de multe ori suspectată în funcție de localizarea acesteia în cord și/sau pericard. Prezența unei mase la nivelul atriului drept la câine indică cel mai probabil un hemangiosarcom, în timp ce o masă situată adiacent bazei cordului, între aorta și artera pulmonară, este cel mai probabil un chemodectom. În ceea ce privește tumorile intrapericardice, acestea pot fi identificate ecocardiografic în proporție de 17-69%. O serie de examene ecocardiografice poate fi necesară înainte de a identifica o masă la nivelul cordului. Efuziunea pericardică, în multe cazuri, permite vizualizarea mai bună a bazei de inimă şi auriculelor, conducând astfel la o detectare mai facilă a maselor cardiace.

 

Efuziunea pericardică și pericardiocenteza

 

Efuziunea pericardică este un semn clinic secundar frecvent la animalele cu neoplazii cardiace. Ecocardiografic, efuziunea pericardică este văzută ca un spațiu anecogen sau hipoecogen între epicard și pericard. Efuziunea pericardică duce la o creștere a presiunii intrapericardice rezultând astfel diferite modificări hemodinamice. Tamponada cardiacă apare atunci când presiunea intrapericardică este egală sau depășește presiunea de umplere a ventriculului drept în timpul diastolei, ceea ce conduce la o scădere a debitului cardiac. Ca urmare, apar semnele clinice ale insuficiențeicardiace drepte și ale șocului cardiogen. Presiunea intrapericardică depinde de volumul colecției, rata de acumulare a lichidului și caracteristicile fizice ale pericardului. Volumele mici de efuziune pericardică ce se acumulează rapid (efuziune pericardică acută) pot provoca creșteri mari ale presiunii intrapericardice, în timp ce volumele mari de efuziune pericardică ce se acumulează lent (efuziune pericardică cronică) pot duce la creșteri mici ale presiunii intrapericardice și sunt puțin semnificative din punct de vedere hemodinamic. O reducere a volumului pericardic poate fi observată fie în cazul unui neoplasm pericardic, fie în cazul inflamației cronice a pericardului. Colapsul atriului sau ventriculul drept poate fi observat ecocardiografic în timpul diastolei, sugerând tamponada cardiacă. Pericardiocenteza este metoda recomandată pentru a restabili presiunea intrapericardică normală și umplerea ventriculară. Pericardiocenteza este folosită pentru a stabiliza animalele cu tamponadă cardiacă și pentru a obține probe de lichid în vederea confirmării diagnosticului. La unii pacienți poate fi necesară sedarea pentru a evita mișcările bruște neașteptate în timp ce acul este introdus. La pacienții aflați într-o stare critică, este recomandată anestezia locală a mușchilor intercostali și a pleurei parietale. Pericardiocenteza se face la nivelul hemitoracelui drept, cu câinele în poziție culcată lateral stânga. Abordarea unilaterală dreaptă este utilizată pentru a evita lezionarea arterei coronare stângi. Hemitoracele lateral drept este pregătit chirurgical între spațiile intercostale II și VIII. Ecocardiografia poate fi de ajutor în găsirea spațiului intercostal optim pentru pericardiocenteză, dar în cazul în care ecocardiografia nu este disponibilă, este recomandată efectuarea pericardiocentezei începând cu spațiile intercostale IV și V imediat dorsal de joncțiunea condrocostală. Mai multe tipuri de catetere pot fi utilizate pentru efectuarea acestei proceduri. Acul cateterului este introdus prin piele în cavitatea toracică și este lent ghidat spre pericard. Atunci când efuziunea pleurală este prezentă, în cateter poate fi observat inițial un lichid limpede serosangvinolent. Acul trebuie să fie introdus în continuare până când lichidul de efuziune pericardică (în general, hemoragic) este observat în cateter. Apoi, o dată ce cateterul este poziționat în pericard, acul este scos din torace. Stiletul se scoate din cateter, iar seringa de capacitate mare, între 30 și 60 ml, este apoi atașată la cateter și se realizează aspirarea lichidului. Poziția cateterului trebuie ajustată în timpul procedurii pentru a elimina cât mai mult lichid din spațiul pericardic. În cazul în care cauza efuziunii nu este cunoscută, o probă de lichid ar trebui să fie trimisă spre analiză. Determinarea pH-ul lichidului pericardic s-a folosit anterior pentru a diferenția efuziunile neoplazice de cele non-neoplazice, dar s-a demonstrat că acest tip de analiză nu este relevant. Complicațiile grave asociate pericardiocentezei sunt rare și includ: perforarea cordului, aritmii, leziuni ale arterei coronare sau ale tumorii, cauzând astfel hemoragie intrapericardică. Puncția cordului poate avea loc atunci când cateterul este avansat accidental în cord, acțiune care în mod obișnuit nu duce la complicații semnificative dacă cateterul este retras rapid și repoziționat. Atunci când există îndoieli dacă lichidul aspirat provine sau nu din pericard, o probă de lichid ar trebui să fie pusă deoparte și evaluată frecvent pentru a observa dacă se formează coaguli. Lichidul din pericard nu ar trebui să coaguleze, cu excepția cazului în care provine dintr-o hemoragie în curs de desfășurare sau de la o hemoragie foarte recentă. O mostră de lichid poate fi centrifugată și examinată pentru a stabili dacă are caracteristicile efuziunii pericardice și pentru calcularea hematocritului. Supernatantul din efuziunea pericardică este de foarte multe ori xantocromic, iar hematocritul este adesea mult mai mic comparativ cu cel din sângele periferic. Monitorizarea electrocardiografică (ECG) ar trebui să fie efectuată în timpul pericardiocentezei. Contactul cateterului sau acului cu cordul poate induce ectopie supraventriculară sau ventriculară și poate necesita retragerea cateterului și/sau tratamentului antiaritmic. La pisică, se recomandată efectuarea pericardiocentezei ecoghidate atât pentru reducerea marjei de eroare, cât și datorită faptului că volumul efuziunii pericardice este redus. De asemenea, pisicile au nevoie, aproape întotdeauna, de un anumit nivel de sedare.

Dr. Delia Bagiu
Spitalul Veterinar
„Dr. Şerdean", Timișoara

Sursa: www.amvac.ro

end produse
© 2005-2019 Latodis Med SRL, Campina, Prahova
Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor PRAHOVA | Tel.: 0244/576.436 | Email: prahova@opc.ro
Numar operator de date cu caracter personal 1759/2010.
Page rendered in: 0.0192 seconds

Anunt important!

In perioada 30 iulie 2018 – 31 august 2018 – concediu de odihna.

Comenzile si cererile de oferta trimise vor fi onorate incepand cu data de 4 septembrie.

Va multumim pentru intelegere !